Fiecare se gandeste la propria lui persoana. Este firesc. Fiecare de asemenea este singur. Venim pe lume singuri, plecam singuri. Fireste, ne putem inconjura de multe persoane, putem gasi diverse activitati ca sa ne umplem timpul. Mereu fugim catre ceva, catre cineva. Si toata aceasta framantare creeaza senzatia de gol, de singuratate, singuratatea aia apasatoare. Mi-aduc aminte de o vreme in care ma simteam teribil de singura. Singuratatea ca stare negativa. Eram singura, intre 4 pereti. Nu era nimeni acolo, nimeni nu ma astepta, nimeni nu ma intreba ce fac, nimeni nu-mi spunea ce sa fac. Nu aveam pe cine sa sun, cu cine sa ma vad. Pustiu. Nu stiam ce sa mai fac. Faceam curat, ma uitam la televizor, mancam, faceam dus, dormeam,munceam. Punct si de la capat.Disperarea ca nu exista sens. Apoi tanjirea dupa iubire.Si asta e cea mai pacatoasa.
Apoi lucrurile s-au schimbat. A, sa nu crezi ca m-am inconjurat de pireteni sau ca am gasit iubirea vietii mele. Nu, pur si simplu am realizat ca sunt singura, ca nu am unde sa fug si ca de fapt nici nu vreau sa fug. Ca nu am nevoie de compania altora. Normal ca am momente in care vreau sa fiu cu ceilalti, atunci ies din casa si ma vad cu ei. Apoi vreau sa fiu singura. Oricum singura sau in compania altora viata mea este doar a mea, moartea mea va fi doar a mea. Poate ca singuratatea e un fel de boala. Gandeste-te la un bolnav care zace pe un pat. Si ce daca vin rudele si prietenii in jurul lui? Vor fi ei toti bolnavi impreuna? Nu...atunci esti inconjurat de lume, poate ca fiecare cauta sa faca orice pentru a-ti alina suferinta, dar in realitate esti mereu singur.
Nu apreciez ca ar exista vreun alt leac decat sa privesti singuratatea in fata, sa nu mai fugi de ea, sa nu cauti compania altora pentru a te amagi ca nu ai fi singur. Iar cand o privesti in fata realizezi ca este ceva simplu, natural si ca nu are nimic infricosator. Atunci incepi sa zambesti, atunci traiesti.
si nu regreta nimic care te face sa 
